INTERVIU. Secretul frumuseţii lui Jacqueline Bisset

Faimoasa actriţă Jacqueline Bisset s-a aflat zilele acestea la Bucureşti, la invitaţia lui Ion Caramitru de a participa la cea de-a 20-a Gală a Premiilor UNITER.

Jacqueline Bisset a acordat un interviu Gabrielei Lupu pentru „România libera”, în care a povestit despre cum şi-a făcut un nume în fabrica de vise de la Hollywood şi cum poate fi la 68 de ani încă o mare frumuseţe.

 

De la prima dvs. venire în ţara noastră de anul trecut, la TIFF, când aţi primit un premiu, aţi tot poposit pe meleagurile noastre.

Da. E adevărat. M-am ataşat de România. Mi-am făcut buni prieteni care mi-au arătat ţara. E fascinantă. Iar Bucureştiul e minunat când e vremea bună. De dimineaţă m-am plimbat prin Cişmigiu. Îmi place, când sunt într-un oraş, să intru în parcuri şi să mă uit la oameni. Vezi mame cu copii, bătrâni plimbându-se agale, îndrăgostiţi sărutându-se pe bănci. Felii de viaţă care-ţi dau o bună imagine a locului. Iar în Cişmigiu e mereu o energie pozitivă. Îmi face bine acest loc.

S-ar putea crede că o divă a cinematografului duce o viaţă la fel de strălucitoare ca şi filmele în care joacă. Aşa a fost în ceea ce vă priveşte?

Nu. Nici gând. Am avut o viaţă foarte dură. Mama mea s-a îmbolnăvit încă de pe când eram foarte tânără, iar eu a trebuit să o îngrijesc până la sfârşit. Toată viaţa mea a fost practic pusă în slujba acestui lucru. E foarte dur să duci o astfel de „călătorie” pentru o perioadă atât de lungă. Nu spun că nu sunt şi oameni fericiţi pe lumea asta, dar nu a fost cazul meu. De fapt, cu toţii avem de făcut anumite călătorii în viaţă, a mea a fost însă mai teribilă ca a altora. Cu toţii ne bazăm pe părinţi, depindem de ei şi contăm pe ei, mai ales când suntem tineri, şi exact când aveam mai multă nevoie de mama mea ea s-a îmbolnăvit, iar eu a trebuit să-i iau locul cumva. E foarte greu să-ţi vezi părinţii ajungând pe partea descendentă a vieţii, dar când asta se întâmplă prea repede, tu, tânăr fiind, nu ştii cum să faci faţă acestui lucru. Iar unele ţări au o tradiţie de a se îngriji de bătrânii lor, dar Anglia nu e una dintre ele. În Anglia nu prea le pasă de cei vârstnici. Aşa că nici sistemul nu m-a ajutat. A trebuit să fac faţă singură situaţiei.

V-aţi născut în Anglia dintr-o mamă franţuzoaică, dar aţi locuit multă vreme în America. Ce vă simţiţi mai mult: europeană sau americancă?

Europeană, fără îndoială. Am încă paşaport britanic şi chiar şi după atâţia ani trebuie să muncesc mult când într-un film trebuie să joc cu accent american. Toată lumea se miră, cum Doamne, iartă-mă după atâta vreme eu vorbesc tot ca o doamnă englezoaică. Păi, pentru că asta sunt. Oricum şi treaba asta cu locuitul într-o ţară străină este un lucru care te confuzează. Pentru că încerci să-ţi clădeşti viaţa pe nişte fundaţii şi atunci când te muţi într-o ţară străină o cam iei de la început cu construcţia asta care e oricum foarte dificilă. Eu am fost mereu confuză în privinţa asta pentru că nu prea ştiam cărui loc îi aparţin de fapt. Mama mea a contribuit mult la starea asta de confuzie pentru că era singura mamă franţuzoaică. Şi, ca să pară mai exotică, atunci când venea să mă ia de la şcoală sau de la orele de balet îmi vorbea franţuzeşte. Dar eu nu ştiam franţuzeşte. Copiii făceau mişto de mine. „Mama lui Jacqueline îi vorbeşte franţuzeşte. Oribil”. Pentru că francezii nu sunt prea iubiţi în Anglia. Mă simţeam foarte prost. Dar era totuşi un sentiment ciudat, amestecat, pentru că m-am simţit toată viaţa atrasă de Franţa.

Dar aţi învăţat totuşi franceza.

Da, dar mult mai târziu şi mi-a intrat foarte greu în cap. Poate că în mine funcţiona un soi de rezistenţă, nu ştiu. Acum sunt foarte bucuroasă că ştiu franceza şi le spun tuturor actriţelor care susţin că se plictisesc pe lumea asta: „Învaţă franceza! O să-ţi deschidă uşi despre care nici nu bănuiai că există.” Sigur, e valabil cu orice limbă.

Vă simţeaţi deci un pic străină chiar şi în Anglia natală.

Da. Şi am purtat sentimentul ăsta de înstrăinare peste tot cu mine. Chiar şi acasă eram acasă şi nu tocmai acasă. Pentru că şi cele mai banale lucruri în casa noastră erau altfel decât la ceilalţi copii.

Citeste totul aici

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.