Jurnalistul Robert Turcescu (36 de ani) spune in interviul acordat ziarului Adevarul că s-a dus vremea când făcea rating cu o întrebare de cultură generală, precum cea de bilă albă/bilă neagră din emisiunea 100%, şi dărâmă mitul încruntatului: are formaţie rock, e mămos, şi-şi cheltuie banii pe concedii cu toată familia.

Ultima ştire despre Robert Turcescu este că a achiziţionat postul de radio Sport Total. De când vânezi o mişcare de genul acesta, să ai un radio al tău, pe care să îl gestionezi cum doreşti?

Orice om care a făcut radio din pasiune îşi doreşte să aibă un radio al său. Pentru mine, dorinţa de a manageria un post a apărut după dezamăgirea cu cele întâmplate la Realitatea FM. La începuturi am strans acolo o echipă extraordinară, a avut curând un succes uluitor, depăşind rapid alte radiouri de pe piaţă, deşi era pe o nişă incertă, de ştiri şi comentarii.  Mi-a părut rău că odată cu demisia mea de la Realitatea nişte minţi creţe s-au repezit să distrugă şi Realitatea FM. Echipa a demisionat după plecarea mea, iar la acest moment, radioul pe care l-am luat este construit în jurul acestei echipe.

Care este planul de bătaie cu acest proiect?

Va fi un radio de ştiri şi comentarii, iar principala problemă pe care va trebui s-o rezolv este asigurarea surselor de finanţare. Dacă până acum trebuia să manageriez cu atenţie o structură editorială, acum, fiind vorba despre un business discutăm şi despre un plan de afaceri. E o paradigmă pe care eu o cunosc, având în vedere că am de ceva vreme deschise nişte firme de producţie de televiziune.

Când s-a întâmplat să coteşti decisiv înspre presă, când ai ştiut că trebuie să mergi pe acest drum?

În vara dinainte de admiterea la facultate. Mai întâi a fost revista Metronom, pe care am făcut-o dintr-un entuziasm rokăresc. Pe atunci cântam într-o formaţie de rock la Piteşti, şi, împreună cu prietenii mei, am decis să scoatem o revistă. Cornel Chiriac, fostul realizator de la Radio România şi Europa Liberă, care era originar din Piteşti, avea o emisiune care se numea aşa. Dar era un fel de revistă a liceului, făcută cap coadă de noi: am plătit tipografia, am scris, am tehnoredactat. Eu în buna tradiţie a familiei trebuia să devin contabil, dar mi se părea o chestiune atât de plictisitoare şi monotonă. Îi vedeam pe ai mei trezindu-se în fiecare dimineaţă şi mergând spre serviciu fără chef şi îmi amintesc foarte bine că mi-am făcut atunci un jurământ mormăit în oglindă cum că trebuie să fac o meserie care să nu-mi displacă. Visam o meserie provocatoare, care, mai ales, să mă facă să călătoresc şi să cunosc oameni. Şi, slavă Domnului, chiar s-a întâmplat.

Mai ţii minte despre ce era primul tău articol?

Adevărata dimensiune a fluturaşilor în stomac pe care ţi-o dă satisfacţia de a-ţi vedea numele tipărit sub un articol am simţit-o pe 1 decembrie 1993, când mi-a apărut primul articol în ziarul Curierul Naţional. Era o ştire despre un târg de echipamente agricole. Mama a cumpărat şapte exemplare din ziar, a sunat toate rudele şi vecinii iar eu aproape că leşinam de fericire. Începeam să devin ziarist.

Unul care a făcut teren câţiva ani buni, cărând după el un reportofon de aproape patru kilograme.

Erau Sony, nişte scule foarte bune de altfel, dar grele, foarte grele. Ţin minte că lucram cu un astfel de aparat la Radio Total. Acolo aveam şi un soi de telefoane mobile. La vizita regelui Mihai la Curtea de Argeş, în 1995, aveam la mine un telefon mobil de şapte kilograme, cu o antenă de patru metri. Când am apărut cu chestia asta în proximitatea regelui, agenţii SPP de la acea vreme nu înţelegeau dacă vin de pe Marte sau de pe Lună. Purtam un echipament de infanterist: reportofonul gigantic pe un umăr, telefonul pe celălalt.

Te făcea să te simţi important, nu?

Eram posesorul unor lucruri la care nu avea acces oricine. Şi mai era ceva: aveam 20 şi un pic de ani. Un entuziasm teribil, o poftă nebună de a face lucruri, de a dovedi şi de a-mi dovedi, bucuria aceea de produce materiale jurnalistice nu pentru fluturaşul de salariu de la sfârşit de lună. Ţin minte că ne împrumutam unul de la celălalt, îi trimiteau părinţii pachet unuia, mânca toată lumea, era o chestie ca-n studenţie. Au fost nopţi în care dormeam efectiv  în radio, fără să mă gândesc vreo clipă să mă duc acasă, stăteam toţi 16 ore acolo fără să ne-o ceară nimeni, făceam materiale jurnalistice peste norma necesară, pentru că ne plăcea să învăţăm lucruri.

O echipă atât de frumoasă şi un spirit atât de minunat în radioul ăla, pe care nu l-am mai regăsit după aceea pe nicăieri. A fost ca o poveste de dragoste care a luat sfârşit foarte brusc şi eu mi-am jurat că n-o să mă mai îndrăgostesc niciodată de un loc de muncă. Aşa se face că n-am iubit niciodată Europa FM, n-am iubit niciodată Realitatea TV, Evenimentul zilei sau altceva.

Nici chiar Evenimentul zilei, a cărui perioadă romantică ai prins-o, cu fumul de ţigară gros din Casa Presei?

Eu am prins o echipă foarte faină acolo. Conducerea editorială era asigurată de Dan Turturică, director era Cornel Nistorescu, la acea vreme un personaj încă  frecventabil, inclusive professional, şi mai era un department de anchete care rădea tot pe piaţă la momentul acela. Se stătea până târziu, se punea pasiune. Acum e ceva ce s-a schimbat. A dispărut.

Sunt alte vremuri, alte generaţii, dar ce crezi că s-a schimbat fundamental?

Prestigiul meseriei de jurnalist.  De fapt de aici pleacă totul. Meseria asta a fost percepută ca o medalie. Să fii jurnalist nu era la îndemâna oricui, însemna dobândirea unor abilităţi aparte. Pe urmă au năvălit tot soiul de barbari în meseria asta. Inşi care au început să facă din jurnalistică o reţetă rapidă de făcut bani prin şantaj ori tabloidizare excesivă. Toată povestea asta a făcut ca tot praful acela magic care acoperea la un moment dat idea de presă şi de jurnalist să se spulbere. La ora asta, dacă spui că eşti jurnalist nu mai face nimeni ochii mari. Mi-aduc aminte de prima legitimaţie de presă. Era din piele şi scria cu litere mari, aurii, PRESă. Domnule, când aveam aia în buzunar mă simţeam un om care poate să facă foarte foarte multe lucruri. Simţeam şi o responsabilitate teribilă. Astăzi, fiecare piţipoancă ce apare la televizor şi o face pe asistenta într-o emisiune de televiziune are legitimaţie de presă în buzunar.

Ai afirmat că îţi e greu să trăieşti într-un mediu în care audienţa face legea. Tu cum reuşeşti să echilibrezi raportul calitate/show?

Războiul e pierdut, din punctul meu de vedere. Ca să apari la televiziune acum şi să faci o emisiune de succes e obligatoriu să faci concesii, compromisuri, de dragul ratingului. Încă mai am un soi de nebunie de a rezista în faţa tentaţiei chiloţărelii. Mă refer la toate îngredientele pe care alţii le folosesc ca să facă rating, să tabloidizeze orice discuţie, oricât de serioasă ar fi ea, şi orice personaj, oricât de serios ar fi el. Nici măcar nu creionează tuşe ale unui portret, sunt picanterii de maidan. Eu m-am hotărât să nu mai fac talkshow-uri, ceea ce vreau să fac este un interviu de televiziune. În cazul unui talkshow eşti obligat să arunci adeseori scheme ieftine ca să prinzi audienţă.

Modelul clasic, din manual, de interviu de televiziune?

Nu acela, pentru că nu sunt un individ mereu în costum şi cravată. Cu alte cuvinte, ştiu ce înseamnă, ca telespectator, să vreau să mă uit la o emisiune de televiziune.

Crezi că vei avea succes, având în vedere că publicul pare să se fi obişnuit cu ce a primit până acum…

Dacă nu mă urc pe masă şi nu dansez din buric sau dacă nu arunc cu paharul cu apă în invitaţi, nu voi mai avea niciodată succesul pe care l-a înregistrat emisiunea 100% în primii ani de existenţă. Dar la vremea aceea oamenii încă aveau o bucurie privind o banală întrebare de final, un test de cunoştinţe generale pentru invitat, care primea o bilă albă sau o bilă neagră. Deci se putea face o audienţă explozivă cu aşa ceva în televiziune. Acum, cred că ne apropiem uşor-uşor de „naked news”.

Citeste totul aici