In anii’ 80, actorul Bogdan Stanoevici a interpretat o serie de roluri principale în film şi în teatru şi era unul dintre cunoscuţii membri al grupului SONG, scrie Gabriela Lupu in Romania Libera. Era destinat unei cariere de succes. Cu doar câteva luni înainte de Revoluţie, a emigrat în Franţa.
De curând, Bogdan Stanoevici are o iubită în România, pe Irina Wagner, una dintre cele două surori Wagner care au un cochet magazin în care se vând porţelanuri pictate manual. Aşa se face că actorul s-a întors cu arme şi bagaje în ţară, dorindu-şi să-şi reînnoade şi cariera artistică. Despre proiecte, dar şi despre amintiri, a vorbit actorul într-un amplu interviu acordat pentru România Liberă.
V-a fost dor în toţi aceşti ani de „scândura” şi de filmul românesc?
Enorm. Bine, eu nu vin din postura actorului care s-a ratat în străinătate, deşi nu ar fi fost o tragedie. În această meserie este extrem de greu să te exprimi în altă limbă. Eu plecasem chiar având această perpectivă în minte. „Asta e, dacă nu iese nu iese. Nu-mi ia nimeni coroana”. Experienţa mea şi tot ce-am învâţat să fac rămân în bagajul meu pentru totdeauna. Dar am avut totuşi şansa să lucrez mult şi în străinătate. Nu la nivelul la care am lucrat în ţară, dar, totuşi, semnificativ.
Şi chiar nu ar fi fost o tragedie dacă nu aţi fi jucat şi în Franţa?
Ar fi fost dureros, dar ar fi fost de înţeles. Eu nu-i pricep pe colegii mei care nu au reuşit în străinătate, dar le e ruşine să se întoarcă în ţară, să-şi reia meseria. „Că ce-o să zică rudele, ce-o să zică vecina de la 3″ ştii, chestia asta românească.
“Nu voiam ceva de genul «actorii lor şi caii noştri »”
Cum aţi devenit actor francez?
Greu. Am luat-o de la zero. Nu scria pe fruntea mea că am la activ 18 lungmetraje, 16 telefilme şi nu mai ştiu câte piese. Şi a trebuit încet-încet să-mi găsesc un agent, să merg pe la castinguri. Căram cu mine nişte casete video cu filmele făcute în ţară, trase prost, că aşa era tehnica pe atunci. Dar am refuzat cu orice chip să fac figuraţie. Mi-am zis că decât să fiu cel mai tare figurant din Franţa mai bine renunţ de tot. Chestia aia cu actorii lor şi caii noştri nu o voiam. Şi am refuzat orice proiect unde mi se dădeau mai puţin de trei zile de filmare. Unii chiar comentau: „Ia, uite, băi, şi la ăsta, ce pretenţii are!” Dar am reuşit să-mi impun condiţiile.
Aţi avut parteneri faimoşi?
Am jucat cu Gerard Depardieu şi am avut marea surpriză să aflu că el cunoştea actori din România, îl ştia pe Caramitru, de pildă, şi avea un respect mare pentru şcoala românească de teatru. El, ca şi Alain Delon, pe care de asemenea l-am cunoscut, era un admirator declarat al Elvirei Popescu. Aşa că atunci când am lucrat împreună cu Depardieu discutam adesea, el lăudând teatrul românesc, lucru ce mi-a făcut o imagine bună în rândul colegilor. Din pornire, m-a considerat mai bun decât pe ceilalţi şi când ieşea din scenă îmi cerea părerea: „A fost bine, ce crezi?” Sigur că asta îmi gâdila teribil orgoliul.
Cum e teatrul franţuzesc vizavi de cel românesc?
E o diferenţă uriaşă între ce se întâmplă pe scenele din România şi ce se vede pe cele din Paris. În România chiar se face teatru. Azi nu se găsesc bilete. L-am sunat pe Ducu Darie să-mi dea şi mie nişte bilete la „Ivanov” şi mi-a spus că nici el, directorul Teatrului Bulandra, nu mai are nici un bilet. Uite că televiziunea nu ucide teatrul. Am văzut într-o seară o mare de tineri care aşteptau să fie primiţi la teatru. Asta e grozav. (……)
„Grupul Song a avut două şanse: Tudor Vornicu şi Nicu Ceauşescu”
Actorul Bogdan Stanoevici a fost unul dintre cei mai cunoscuţi membri al grupului SONG. Acesta povesteşte pentru România liberă cum a debutat la grupul condus de Ioan Luchian Mihalea.
-Aţi debutat de fapt în SONG, aşa e?
Da. Încă nu intrasem la teatru. Eram elev în clasa a-XI-a şi SONG-ul de-abia începea să existe. La început au fost 6 studenţi la Conservator şi apoi 12, 12 oameni furioşi printre care eram şi eu. Primele mele experienţe artistice au fost cu SONG-ul, inclusiv prima poezie pe care am spus-o în faţa camerelor, într-o emisiune a lui Tudor Vornicu. Era poezia „Un duel” de Topârceanu. Şi pentru că eu îmi construisem un personaj bâlbâit şi spuneam „eroii meei sunt doi co-co-coşi”, mi-am căpătat porecla de „Coco de la SONG”.
- SONG-ul a fost un fenomen. Deşi nu făcea jocul partidului era totuşi agreat cumva de autorităţi. Cum a fost posibil?
SONG-ul avut două şanse: una se numea Tudor Vornicu şi a doua, oricât ar părea de ciudat, chiar Nicu Ceauşescu.
